Sunt mama lui Patrick, care în prezent are 2 ani şi 8 luni. Viaţa noastră s-a schimbat complet atunci când l-am dus la creşă, acolo avea să ni se confirme faptul că ceva nu e în regulă. Am observat şi noi ca părinţi că în jurul vârstei de 18 luni nu se comporta ca ceilalţi copii, dar la momentul acela nu ne explicam de ce.

Totul a început cu introducerea diversificării. Pe la vârsta de 9 luni Patrick abia mânca, nu ştia să mestece şi abia deschidea guriţa, aşa că eu m-am gândit să încerc ce vedeam în jurul meu, să îi pun cântecele şi sigur va mânca. Aşa a fost, nu întotdeauna funcţiona, dar în mare parte a timpului mânca mai bine. Fiind singură cu el acasă multe ore, în care soţul lucra, fără niciun ajutor, de fiecare dată când aveam nevoie să fac mâncare, curăţenie, îi puneam cântecelele şi pe el la momentul acela părea că îl bucura enorm.

Ca mai apoi pe la vârsta de 1 an şi 3 luni să ne dăm seama că nu e cum trebuie… Vedeam în jur copilaşi de aceeaşi vârstă dar total diferiţi, se jucau altfel, te priveau în ochi. Patrick din păcate nu, îşi pierduse contactul vizual. Aveam casă plină cu jucării, încercam să ne jucăm, nu avea răbdare, nu putea să stea într-un loc, fie aşezat pe podea, nici măcar câteva minute. Orice jucărie, obiect, îmi amintesc inclusiv un biscuite mic în loc să îl mănânce, cu o mână îl ţinea şi cu cealaltă mânuţă bătea în biscuite… Mergea excesiv pe vârfuri… Am început să ne îngrijorăm, eu am început să citesc şi să mă documentez, totul ducea la autism clasic, dar refuzam să accept că ar avea aşa ceva.

Cu toate astea, la 1 an şi 5 luni am mers la o evaluare la noi în Târgu-Jiu unde mi s-a spus că e foarte mic, că nu are elemente de spectru autist şi să îl introduc în colectiv şi totul se va rezolva.

La câteva zile am mers ptr un control de rutină şi la medicul pediatru de familie, unde după consultaţie, doamna doctor mi-a zis fix aşa: „mămico nu te supăra pe mine, 15 minute cât stăturăm de vorbă copilul tău nu mă privi o dată în ochi, nu fu curios să vadă ce e pe lângă noi, nu e în regulă deloc asta, răspunde-mi la câteva întrebări şi vedem”. Am răspuns la întrebările unui chestionar, şi apoi îmi spune „mergi te rog fă o evaluare, copilul tău dă semne de autism, fără supărare”. Am zâmbit ironic, am plecat şi tot drumul i-am zis soţului că e o nebună şi că vreau să mutăm copilul la alt doctor, deşi în sinea mea mai rău mă făcuse să caut informaţii şi să nu mai am linişte.

Am hotărât ca la 1 an şi 6 luni să îl ducem la creşă, crezând că aia este rezolvarea. Va vedea alţi copii, îi va copia (deşi pe noi nu ne imita absolut deloc la momentul acela). L-am dus la creşă până la vârsta de 2 ani. Educatoarele mereu îmi spuneau să stau liniştită că va fi bine că e mic. Totuşi la vârsta de 2 ani psihologul creşei a cerut să vorbească cu mine şi cu soţul, el venea săptămânal şi examina copii. Ne-a luat deoparte şi ne-a zis că nu e cazul nici să ne speriem rău, dar nici să stăm liniştiţi, să căutăm un psihiatru şi un neurolog bun să vadă copilul că are ceva elemente de spectru autist, şi că educatoarele abia se înţeleg cu el, e hiperactiv şi nu înţelege comenzile simple deloc.

Atunci am zis gata, trebuie să accept şi să căutăm soluţii.

La noi în Târgu-Jiu este o clinică de sănătate mintală, unde am mers şi noi.

… Când am ajuns, pe hol a venit o doamnă doctor, care mi-a spus „bună ziua, eu sunt X, presupun că el este copilul. Merge pe vârfuri… Hm-mm… Mai vreţi să facem evaluarea sau vă spun direct diagnosticul, că eu deja ştiu ce are”. La care eu i-am spus „staţi puţin, normal că vrem evaluare ptr asta am venit, copilul ştie să facă multe…” după care m-a întrerupt şi mi-a zis „doamnă îmi trec mii de copii prin mână, copilul are autism infantil, nu aveţi ce să mai faceţi, o să facem terapie când va fi loc, dar el aşa va fi toată viaţa, nu vă va iubi şi nu va vorbi niciodată”.

Am început să plâng instant, a fost aşa de dură… Într-o secundă se prăbuşise tot, am dat să îi explic că i-am pus, din păcate, mult timp tv şi telefon, şi poate totuşi acel psiholog are dreptate, dacă e de la ecrane. Mi-a zis că aşa ceva nu există, să mă duc acasă cu copilul şi să îl las la tv până adoarme, că aia e singura lui bucurie şi eu i-o răpesc. Am plecat acasă sfâşiată dar nu puteam accepta că aşa va fi toată viaţa copilul meu.

Cineva îmi povestise de o familie din Belgia care a mers la Clinica din Bucuresti, şi în 6 luni, copilul şi-a revenit. Am luat legătura cu mama copilului, tot băieţel, şi mi-a spus că, în mare, era vorba cam de aceleaşi probleme şi stereotipii.

La câteva zile am început să vizionez pe youtoube tot ce ţinea de clinică, de psihologul care asocia ecranele cu comportamente asemanatoare autismului. În momentul în care am văzut tot ce era de văzut, asta se întâmpla în luna iunie 2021, imediat am oprit tot ce era ecran în prezenţa copilului, şi dacă mergeam în vizită la cineva îl rugăm să stingă tv. Am citit şi 3 cărţi despre autismul clasic. Am zis că trebuie neapărat să iau legătura cu acel psiholog, ptr că copilul meu e afectat dar parcă nici semne de autism clasic nu are.

Am avut evaluare iniţială, când copilul avea 2 ani şi 3 luni, şi am început terapia la 2 ani şi 4 luni.

Atunci a fost momentul când ni s-au schimbat vieţile tuturor, dar mai ales lui Patrick. Patrick avea deja 3 luni de când nu mai văzuse ecran în faţa ochilor. Am evitat să mai mergem în restaurante ptr că era televizor în orice restaurant. Acasă ne uitam doar când doarme el. Din clipa în care s-a început terapia am început şi eu şi soţul să lucrăm acasă cu el în toate orele cât era treaz, dar asta abia după ce cu ajutorul clinicii şi al personalului ei au reuşit, în special terapeuta lui Patrick, să îi readucă contactul vizual şi i-a stârnit interesul ptr jocuri şi interacţiunea cu omul. Fel şi fel de jocuri, am lucrat mult pe partea de senzorial ptr că nu suporta să atingă mâncarea. I-am făcut fel şi fel de activităţi cu diferite texturi, spumă de ras, gelatină, aluat de pâine, frişcă, i-am colorat orez, l-am lăsat să exploreze absolut orice textură, am început să îl implic la gătit, să facem prăjituri împreună. Nu primea nimic ce era de mâncat decât dacă mă privea în ochi, respectam cu sfinţenie tot ce ne recomanda terapeuta, îl luăm şi îl iau cu mine peste tot şi îl pun să aprindă el becul, şi multe alte lucruri care în loc să le fac eu îl pun să le facă el, bineînţeles ce nu e periculos.

Fără ajutorul personalului din Clinică Patrick nu ar fi fost copilul de azi, care după 3 luni şi 2 săptămâni de terapie vorbeşte, execută comenzi, se joacă, are răbdare, explorează tot ce îl înconjoară, râde şi mă pune să îi repet poveşti, cântece, e absolut incredibil…

La ora actuală recomand pe toate grupurile unde mămicile se plâng de aceleaşi comportamente pe care şi copilul meu le-a avut, să contacteze Clinica sau pe dl psiholog….. Şi abia aştept ziua în care copilul nostru va ieşi din terapie să îl duc la acea doamnă în oraşul nostru natal să vadă „acel copil cu autism clasic care niciodată nu te va iubi şi nu vă vorbii” să îi arăt că azi nu doar mă iubeşte, şi arată prin mii de gesturi, dar vorbeşte, şi câte lucruri a învăţat în 3 luni jumătate de terapie, şi câte cunoaşte azi… Vă mulţumim enorm tuturor celor ce fac parte din această frumoasă echipă… Că ne-aţi redat copilul…